sâmbătă, 10 decembrie 2016

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI. https://petitieonline.net/petitie/44953153 Suntem cetateni ai Romaniei si vrem sa dispunem ca si popor de toate resursele naturale pe care le-am avut si acum nu le mai avem. Resursele naturale ale Romaniei: aur, argint, cupru, carbune, petrol, gaze, gaze din platform continentala a Marii Negre, etc...au fost instrainate in ultimii 25 de ani fara ca proprietarii lor de drept Cetatenii Romaniei sa fie intrebati daca sunt de acord! CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! CEREM REINTRODUCEREA IN CONSTITUTIA ROMANIEI A URMATORULUI ARTICOL Noul Articolul din Constitutia Romaniei - despre Proprietate va fi: (1) Statul ocroteste proprietatea (2) Proprietatea este publica sau privata. (3) Proprietatea publica, in intregul ei, apartine statului. Ea nu poate fi impartita si trecuta in proprietatea unitatilor administrativ-teritoriale. (4) Bogatiile de orice natura ale subsolului, padurile, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. (5) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. (6) Bunurile proprietate publica pot fi concesionate ori inchiriate unor privati sau date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, in conditiile legii, numai in urma unui referendum national prin care cetatenii Romaniei sa aprobe acest lucru. (7) Proprietatea privata este, in conditiile legii, inviolabila. (8) Proprietatea publica a Romaniei va fi gestionata de Fondul National al Romaniei, fond suveran de stat. Conducerea Fondului National al Romaniei va fi aleasa, in conditiile legii, prin votul direct al cetatenilor. CEREM CA CEI CARE AU INSTRAINAT RESURSELE ROMANIEI IN ULTIMII 25 DE ANI FARA A INTREBA IN NICI UN FEL CETATENII ROMANIEI DACA SUNT DE ACORD CU ACEST LUCRU SA FIE TRASI LA RASPUNDERE SI JUDECATI PENTRU FAPTELE LOR. Daca si TU te-ai saturat ca altii sa profite de resursele naturale ale tarii noastre, in timp ce parintii si copiii nostri se zbat in saracie, alatura-te acestui demers si distribuie acest mesaj ! AVEM NEVOIE DE 500.000 DE SEMNATURI PENTRU A DEMARA O INITIATIAVA LEGISLATIVA IN ACEST SENS! SEMNEAZA AICI ACEASTA PETITIE Citeste si da mai departe ! Va Rugam sa indicati adrese de email corecte ca sa puteti fi contactati in momentul in care vom depune listele nominale cu persoanele si cu cele 500.000 de semnaturi ale lor, la Curtea Constitutionala, pentru a valida aceasta initiativa legislativa. CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu ! ___________________ Care este procesul prin care se revizuieste Constitutia? TITLUL VII Revizuirea Constituţiei Iniţiativa revizuirii ARTICOLUL 150 (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Procedura de revizuire ARTICOLUL 151 (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii ARTICOLUL 152 (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război. ___________________ Cum ne vom organiza Rugam ca fiecare semnatar sa si distribuie petitia la cat mai multe persoane. E necesar ca ea sa fie distribuita de fiecare la cel putin inca 10 pesoane. De aceea rugam ca fiecare semnatar sa si trimita petitia la cat mai multe persoane: parinti, frati, surori, rude, prieteni, vecini, colegi... Acest lucru e necesar pentru a avea o sansa sa crestem in numar. Cand o distribuiti, va rugam, cereti-le celor care sunt de acord sa o semneze, sa o distribuie la randul lor. Daca se vor strange cele 500.000 de semnaturi, vom trimite petitia tuturor institutiilor statului si tuturor parlamentarilor, si vom trece la faza redactarii listelor oficiale de semnaturi dupa formatul cerut de Curtea Constitutionala (vom notifica fiecarui semnatar sa completeze formularul tipizat cu detaliile necesare si-i vom indica unde anume trebuie sa-l trimita) Dupa ce vom redacta si vom centraliza listele finale cu semnaturi, le vom depune la Curtea Constitutionala in formatul cerut, pentru a declansa procedura de Modificare a Constitutiei. Desi numarul de semnaturi e urias, avem speranta ca vom reusi. Va multumim, Fluierul.ro
03/06/2015
Autor: Fluierul.ro

luni, 5 decembrie 2016

Candidatul lui Marian Munteanu pentru Camera Deputaţilor la Bucureşti a fost batjocorit într-o piaţă publică din Ungaria de fascistul Csibi Barna – VIDEO

csibi-barna-ungaria-dan-tanasa-marian-munteanu-alianta-noastra-romaniaDan Tanasă, candidatul Alianţei Noastre România la Camera Deputaţilor în Bucureşti, semnalează o faptă abominabilă a extremiştilor maghiari din România şi Ungaria:  În timp ce autoritățile de la Budapesta au interzis diplomaților unguri să participe la manifestările dedicate Zilei Naționale a României, aceleași autorități din Ungaria au permis batjocorirea subsemnatului într-o piață publică din orașul Nyíregyháza.

Vezi și Declarații INCALIFICABILE ale liderului UDMR Covasna la adresa mea

De Ziua Națională a României, în timp ce eu eram invitatul emisiunii „La ordinea zilei” de la Antena 3 și vorbeam unei țări întregi despre conviețuirea pașnică din români și maghiari (detalii aici), am fost, fără voia mea, invitatul special al unui eveniment public organizat în Ungaria.

Am fost batjocorit într-o piață publică din Ungaria

Evenimentul la care am „participat” în calitate de invitat special a fost o comemorare a Diviziei Secuieşti (Székely Hadosztály), ce a avut loc în Piaţa Eroilor din orașul Nyíregyháza, chiar în data de 1 decembrie, Ziua Națională a României. Organizatorul acestei comemorări a fost Uniunea Maghiarilor (Magyarok Szövetsége). Participanții au evocat 98 de ani de la înfiinţarea Diviziei Secoieşti (Székely Hadosztály). La eveniment au participat ca invitaţi: Dalmay Árpád, din partea Societăţii Trianon, Baracsi Endre, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Szabolcs-Szatmár-Bereg, Csibi Barna, reprezentant al Uniunii Mondiale a Secuilor (Székelyek Világszövetsége) şi Gábor Ferenc, preşedintele Asociaţiei Pro Tárkány, preşedintele judeţean a Partidului Civic Maghiar (Magyar Polgári Párt).
Potrivit blogului ruszinkarpatalja.blogspot.ru, subsemnatul am fost invitat de onoare la acest eveniment. La finalul evenimentului și în prezența oficialităților ungare, în piața publică a intrat în scenă neo-fascistul Csibi Barna care a pus în scenă un moment în care subsemnatul am fost batjocorit. Barna a afișat un fotografie trucată în care apar ținând în mâini o foaie cu mesajul „Sunt securist. Scuipă-mă!”, semnalează candidatul ANR.
csibi-barna-la-chisinau-si-simbolurile-antiromanesti
Fascistul maghiar Csibi Barna militează pentru autonomia maghiară pe criterii etnice şi “culturale” în Transilvania şi o “Moldova Mare”, fiind susţinut masiv atât de serviciile maghiare cât şi de propaganda rusă antiromânească de peste Prut (foto).
csibi-barna-avram-iancu
Barna a devenit cunoscut după ce i-a batjocorit într-un mod similar şi pe Avram Iancu (foto) şi pe Eminescu, fiind urmărit de Serviciul Român de Informaţii pentru activitate anticonstituţională şi acţionat în judecată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace; utilizarea în public a simbolurilor fasciste şi rasiste şi deţinerea, în vederea răspândirii sau vânzării, de simboluri fasciste şi rasiste.
Marian Munteanu i-a transmis însă candidatului său să stea liniştit, că scuipatul ungurilor va fi curăţat de votul românilor, pe 11 decembrie.
Video scabros:

Sursa: Ziaristi Online

duminică, 4 decembrie 2016

Cuba Si… Yankee No… ou Fidel Castro et le « fidelisme » à l’usage des Roumains…




Au moment où le monde entier porte un regard, hagiopgraphique ou au contraire dénonciateur, envers le meneur de la Révolution cubaine qui vient de s'éteindre, répéter ce qui se dit ailleurs n'aurait pas été d'une grande utilité. Il était plus intéressant de sentir l'atmosphère qu'on veut faire régner dans les anciens « pays frères » de Cuba, convertis depuis 1989 en factotum de l'hyperpuissance qui n'a jamais été en état de défaire la petit île rebelle située à quelques miles de ses côtes.
En Roumanie, comme en Pologne, comme ailleurs dans le « centre-Est » d'une Europe désormais en crise, les « élites » politiques, médiatiques, économiques, intellectuelles, en ont rajouté dans la dénonciation à l'occasion de la mort de Fidel Castro, par rapport à leurs « modèles » occidentaux ...Alors que, en réaction, bien souvent les commentaires des internautes de ces mêmes pays montrent que le citoyen moyen commence à sortir de l'ambiance empoulée qu'on a voulu lui imposer depuis 1989. Il faut aller dans les pays post-soviétiques pour trouver chez certains intellectuels plus de compréhension envers un pays qui a su résister seul au vent dominant, sans plus posséder aucun arrière. Bref, le ressenti roumain permet aussi de rappeler quelques évidences concernant une authentique révolution, celle qui eut lieu à Cuba. « Évidences » que même ses hagiographes occidentaux ont pu souvent négligé, tant ils éprouvent de difficulté à comprendre les phénomènes « étranges » et les schémas mentaux qui traversent des peuples qui ont connu une histoire tellement plus tragique que ce que leur mémoire et leur imagination peut encore être en état d'atteindre.
La Rédaction
-------------------------------------------------------------------------------------------------
Cuba Si… Yankee No… ou Fidel Castro et le « fidelisme » à l’usage des Roumains…
Décembre 2016
Claude Karnoouh
Hormis quelques intellectuels de gauche ou conservateurs de bon aloi, c’est-à-dire qui ont compris que l’anticommunisme d’opérette de Roumanie n’est un simple paravent pour offrir à une droite libérale et très radicale ou au laisser-aller du sommeil dogmatique typique des universitaires frileux, poltrons et lâches, mais prétendument « objectifs » quoique plutôt « abjectif », la mort de Castro a engendré une masse de commentaires d’une bêtise et d’un analphabétisme politique et historique confondants. Je sais qu’une mentalité de laquais, souvent fripons, habite de nombreux intellectuels roumains (heureusement pas tous), cependant, la mort de Castro a lancé le concours du commentaire le plus odieux où des records de stupidité ont été atteints. Même un bon ami que je trouve habituellement un subtil analyste de la société roumaine, a osé écrire que Castro était (sic !) « un mélange de Ceausescu et de Pàunescu1 ». Pour avoir le toupet ou, dans son cas, l’inconscience d’écrire une pareille fadaise, il faut vraiment être profondément ignorant du B.A.-BA de l’histoire de l’Amérique latine et des mouvements de libération nationale dans le continent. Si l’on veut jouer à genre de synthèse, alors Castro serait un mélange de Perón et de Ho-Chi-Minh.

Faut-il en premier lieu rappeler aux Roumains que le régime communiste cubain est le produit d’une authentique révolution populaire qui a commencé dans les montagnes de la Sierra Maestra ayant été précédée par quelques tentatives sanglantes et échouées d’actions révolutionnaires. Dans les montagnes, en effet, une poignée d’hommes, essentiellement des intellectuels, à la fois courageux et déterminés, ont su faire face à l’adversité d’une dictature sanglante, peu à peu mobiliser d’une part les étudiants des villes, mais surtout les campesinos des latifundias locales et les ouvriers agricoles de l’United fruit company, géant de l’agro-alimentaire dans toute l’Amérique centrale et les Caraïbes, la même qui œuvrait aux Nicaragua sous Somoza, à El Salvador en finançant les tueurs locaux payés par la CIA, à Haïti en protégeant Papa Doc, au Guatemala en ayant liquidé un gouvernement national qui cherchait à renégocier les contrats d’exploitation rurale, etc. En d’autres mots, la révolution cubaine n’est pas arrivée précédée par les chars soviétiques, les chars soviétiques ont été donnés ou vendus plus tard sans les tankistes.

Cuba, un pays de tradition révolutionnaire ancienne
Par ailleurs il faut savoir que Cuba possède une ancienne tradition de révolution populaire venue de José Marti, et qui, à la fin du XIXe siècle, déboucha sur une lutte populaire qui visait à expulser les Espagnols, mais, les USA intervinrent selon la doctrine Monroe afin d’éliminer toute possibilité de gouvernement populaire. Voilà comment Wikipédia résume ce moment : « Les luttes pour l'indépendance remontent au milieu du XIXe siècle avec la guerre de dix ans qui débuta en 1868 ; les Etats-Unis intervinrent dans la guerre d’indépendance cubaine qui avait fait plus de 350 000 morts civils et militaires depuis son début en 1895 (soit 1/8e de la population) et occupèrent l'île de 1898 à 1902, puis de 1905 à 1909. Les États-Unis poursuivirent une ingérence marquée jusqu'en 1934. » Lorsque Castro et ses compagnons gagnèrent la guerre contre le dictateur Batista en entrant dans La Havane le premier janvier 1959, il y avait moins d’un siècle, soixante-dix ans depuis 1880 et 1889, que l’esclavage avait été aboli à Cuba. On le constate, la révolution, le combat contre les exploiteurs, et le rapport conflictuel avec les États-Unis est chose ancienne et familière dans l’histoire moderne de Cuba. Il faut donc insister une fois encore sur une constatation qui découle précisément du fait que Cuba n’est pas devenue communiste comme on le verra plus avant porté par les chars d’une armée étrangère.

Comme dans tous les pays du tiers-monde, que les communistes locaux soient présents (cas de la guerre d’Indochine française d’abord, américaine ensuite) ou absent (cas de Cuba ou d’El Salvador au départ), les guerres menées contre les dictatures militaires locales en tant qu’agents compradores des États-Unis sont en premier lieu des guerres sociales de libération nationale. Partout dans le monde colonial où les guerres révolutionnaires ont été déclenchées par des militants communistes appliquant un marxisme-léninisme pur et dur au nom d’une révolution internationale prolétarienne et urbaine, elles échouèrent lamentablement dans les plus sanglants des massacres. L’exemple parfait de ces erreurs de jugement quant à l’état réel de la sociologie locale et donc de l’objectivité et de la subjectivité du socius majoritaire nous est donné par la révolution chinoise devenu le modèle des révolutions rurales du Tiers-monde après l’échec terrible de la révolte dans Shanghaï dirigée par les « moscovites » du Parti communiste chinois (PCC).2 Suivit alors la décision des premiers maoïstes de se retirer des villes, d’entreprendre une retraite, la Longue Marche, pour ensuite commencer la mobilisation massive des campagnes dont la lutte contre l’occupant japonais donna une dynamique sans équivalent au PCC et qui lui permit de vaincre d’abord les Japonais avec l’aide des nationalistes, puis les nationalistes eux-mêmes aidés par les États-Unis. Du Mozambique aux îles du Cap Vert, de l’Indochine à l’Algérie en passant par Cuba, les révolutions ont été populaires, authentiquement populistes, et n’ont réussi que parce qu’elles avaient le soutient d’une majorité du petit peuple rural. Que les exploiteurs et les agents étasuniens aient critiqué et fui Cuba, quoi de plus normal, cependant la révolution perdura y compris lors de moments très difficiles, comme après la fin de l’URSS et la crise économique qu’elle engendra. En effet, tant que le peuple y trouva plus de bienfaits que d’inconvénients dans ses réalisations, il n’y eut pas de soulèvements massifs… Tel est le fond de la révolution cubaine et personne n’a vu un gouvernement qui eût peur de ses citoyens lorsque celui-ci laissa en armes ses citoyens comme ce fut longtemps le cas à Cuba où, à chaque coin de rue, on rencontrait des civils armés de fusil au cas où un autre débarquement eût pu encore avoir lieu après le lamentable échec de la Baie des cochons.

Les chemins contradictoire d'une révolution
Que la révolution engendra des mécontents, qu’elle commit des erreurs, parfois même de graves erreurs, qu’elle pratiqua la répression parfois d’une manière injuste non pas tant envers ses ennemis objectifs ce qui semble normal, mais envers ses amis critiques, c’est l’évidence même ; mais l’évidence est là même de tout pouvoir, voudrait-il être le meilleur du monde, dès lors qu’il est confronté à un environnement terriblement hostile, que dis-je, à un environnement de guerre permanente. Car ce sont des hommes qui font la politique, qui la dirige, la déploie, et non seulement errare humanum est, mais avant de jeter la pierre, il faut regarder le contexte dans lequel le pays évolue et cherche à instaurer ce qui est, au bout du compte, un monde un peu meilleur pour les plus défavorisés. Or, après le premier janvier 1959, le contexte de Cuba est devenu très vite extrêmement implacable, avec un embargo qui dure depuis cinquante-cinq ans et qui présentement commence à peine à se lever, à moins que Trump n’arrête le processus de libération amorcé par Obama.

La politique n’est jamais douce, la realpolitik n’est pas du wishful thinking, sauf peut-être dans les rêves des politologues d’ONG, la politique étant en son essence la dynamique résultant de rapports de forces, aussi se tient-elle dans un état de guerres ouvertes ou cachées permanentes : en politique on est ami ou ennemi, il n’y a pas vraiment d’entre-deux, malgré des moments d’accalmie, et ce d’autant plus lorsque l’on sait que le chef de l’État cubain, Fidel Castro, a été l’objet de plus de six cents tentatives d’assassinat par la CIA d’une part, et que des taupes étaient plantées dans les hautes sphères de l’État (sa sœur) de l’autre. Bref, une partie de la rigueur de la répression à Cuba fut le fruit de l’embargo et des tentatives de renversements menées par la politique impériale étasunienne. Comme l’avait dit Castro dans un grand et long discours (dont lui seul avait le secret) « tout peut-être dit dans le cadre de la Révolution, rien en dehors » ; cela me fit penser, lorsqu’il la prononça cette phrase, à János Kádár scellant la réconciliation nationale de 1959 : « Tous ceux qui ne sont pas contre nous, sont avec nous »3. Et de toutes les manières ce n’était pas les États-Unis proches avec leur base-prison et de torture de Guantanamo qui peuvent leur donner des leçons de gestion humanitaire de l’opposition, quand on apprend que des gens y ont été détenus une dizaine d’années et relâchés sans aucune accusation !

Cuba : bilan d'un socialisme populaire
A Cuba, que cela plaise ou non, cinquante-sept ans de régime castriste n’ont pas un bilan globalement, et de très loin négatif, sauf pour les anti-communistes bornés. Trois aspects de la vie sociale caractérisent les réussites du régime. D’abord la santé publique où une petite île caraïbe pauvre et victime d’un embargo plus que sévère, a su mettre en place l’un des meilleurs système sanitaire du monde, à coup sur, le meilleur du tiers-monde et, qui plus est, a été capable d’exporter des médecins pour les cliniques et les dispensaires populaires de pays comme le l’Irak d’Hussein, le Venezuela ou la Bolivie. Mieux, Cuba a développé deux vaccins, l’un contre la méningite, l’autre contre le cancer, mais qui ne peuvent être exportés en raison de l’embargo. Même un journal, on ne peut plus installé dans le Main Stream, comme le Hufftington Post le reconnaît.4

Ensuite l’éducation. Tous ceux qui ont fréquenté l’île, qui y ont rencontré des gens, des parents, des élèves, des étudiants, et ceux qui ont lu le rapport des Nations Unies, y ont appris que ce qui caractérise l’enseignement cubain c’est bien la haute qualité de ses prestations depuis le kindergarten jusqu’à l’université, enseignement qui vise à la promotion des ceux qui, avant 1959, n’auraient jamais pu imaginer une telle promotion sociale et culturelle, les descendants noirs et métis d’esclaves laissés jusqu’en 1960 dans un état de quasi analphabétisme. Certes, les universités cubaines ne sont pas au niveau des universités du top 100 du monde, mais enfin elles valent bien celles d’Europe de l’Est. Enfin les académies des beaux-arts ont contribué très largement à répandre la culture des arts visuels (peinture, sculpture, dessin, gravure), le cinématographe, la culture musicale et le ballet de très haut niveau dans les milieux populaires, et last but not least, il convient d’ajouter à cela la très grande originalité de la musique populaire cubaine qui est, avec le tango argentin, une musique urbaine ayant syncrétisé diverses musiques venues d’Espagne, de France, des divers peuples d’Afrique de l’Ouest ayant fourni la masse des esclaves, et même d’Asie, musique qui après des succès mondiaux comme le Cha-cha-cha, le Mambo, le Boléro, le Jazz afro-américain, avait obtenu en 1998 une reconnaissance mondiale avec le film et la bande son de Buena Vista Social Club ; quant à la Salsa née dans le ghetto espagnol de New York, elle a obtenu elle aussi une consécration mondiale grâce aux musiciens cubains.

Pour réussir ce programme de développement dans un environnement local et mondial (doctrine Monroe et guerre froide) très hostile, il faut une politique dure à l’encontre des complotistes potentiels. La leçon du Guatemala avec, entre autre, le renversement en 1954 par la CIA d’Allen Dulles sous la couverture d’Eisenhower du réformateur agraire Jacobo Arbenz Guzmán, puis celle du Chili, n’avait pas été interprétée comme une situation pouvant alléger le contrôle du Parti communiste cubain et de sa police sur les dissidents, en particuliers sur des intellectuels qui dissertaient sans se confronter aux contraintes souvent fatales de la géopolitique, de la géo-économie et du développement technique. En effet, l’erreur fatale d’Allende avait été de croire qu’un gouvernement de coalition de gauche pratiquant une démocratie représentative classique pouvait engager des réformes radicales du système économique et social sans l’imposer par la violence aux classes dirigeantes, sans épurer les forces armées et la police. Aussi, sans dictature minimale, les gouvernements aux visées révolutionnaires n’ont-ils aucun avenir en Amérique latine, comme on le constate encore aujourd’hui au Venezuela et au Brésil où la présidente légalement élue a été débarquée par un véritable coup de force « constitutionnel » manœuvré par les services étasuniens qui ne lui ont jamais pardonnée d’avoir fait entrer le Brésil dans les BRICS.

Cuba et la religion
Dans tous les commentaires que j’ai lus il y a un aspect de la politique cubaine mise en place par Castro et son équipe de guérilléros, et ce dès le début, qui est sans cesse omis, il s’agit de la politique religieuse. Tous les critiques du castrisme ou comme disent les Cubains du « fidelismo » mettent en avant la répression qui toucha longtemps une Église catholique cubaine où la théologie de la libération n’avait pas sa place. En effet, ce que nombre de commentateurs ou de critiques ne savent pas ou feignent d’ignorer, c’est que la majorité des Cubains, dont les noirs et les métis (les plus nombreux dans le pays) et certains petits blancs, ne sont pas catholiques, mais adeptes de la Santeria, un culte syncrétique autour d’un dieu fondateur et de ses messagers et des esprits qu’ils animent ayant pour base la religion des Yorubas (une population de l’Est du Nigéria à la frontière du Bénin et du Togo) et qui ressemble par bien des aspects au Candomblé du Brésil5 et au Vaudou haïtien6 (venu de la religion des Fons du Bénin et du Togo). Les esclaves et leurs descendants ayant souvent fait comprendre à l’Église catholique qu’ils croyaient dans les saints chrétiens, alors qu’ils les avaient intégrés dans leur système de croyance ; ainsi, une sorte de compromis de défiance réciproque s’installa au tournant des années 1950.

De fait, l’état actuel des croyances à la Havane et à Cuba peut se résumer ainsi : « Malgré plus de quatre décennies de régime castriste, et un accès aux soins et à l'instruction gratuit pour tous, la majorité des habitants de la Havane pratique de plus en plus, et de façon simultanée et complémentaire, divers cultes tels que la Santeria, le Palo-monte, le spiritisme, et un catholicisme très pragmatique, qu'ils désignent couramment par le terme générique de ‘religion’. » 7 Or, ce mélange de religions pratiquées parfois par les mêmes personnes était et demeure le fait du peuple, en majorité des noirs et des métis de tous grades qui sont l’écrasante majorité du peuple cubain… Le régime castriste a donc protégé, voire parfois renforcé les adeptes de la Santeria des attaques de l’Église catholique dont les princes, évêques et archevêques, et souvent les prêtres, sont blancs, les vrais descendants des colons espagnols, puisque pendant longtemps l’Église de l’Espagne coloniale puis celle des ex-colonies ont refusé la prêtrise aux esclaves, aux métis, sans parler des Indiens, totalement exterminés dans les îles caraïbes.

Ce fut une révolution
Lorsque les troupes des jeunes intellectuels révolutionnaires sont entrées dans La Havane le premier janvier 1959, ils étaient accompagnés d’une masse de guérilleros qui venaient de la campagne, des campesinos des montagnes, des ouvriers agricoles des grandes plantations de l’United fruit, de toute ou partie de petits employés de province, bref en dehors d’une microscopique élite d’intellectuels, des gens de peu. Arrivés à La Havane, se joignit à eux une masse de marginaux produite par l’exploitation coloniale du pays, y compris des prostituées, une population importante, tant les casino-bordels y étaient nombreux, de ce que la Mafia avait fait en une vingtaine d’années le lupanar étasunien. Même Kennedy avant d’être élu Président s’y rendait pour y passer des week-end érotiques, invité par la Mafia pour laquelle son père avait travaillé dans les années 1920. En prenant le parti des pauvres, Castro et les révolutionnaires cubains ont voulu établir, outre l’équité sociale, la dignité humaine d’un peuple. En nationalisant les énormes plantations de cannes à sucre et de tabac, le régime, attentant à la propriété coloniale des firmes américaines et des latifundiaires locaux a voulu que l’essentiel du travail profite à ceux qui le font. Voilà qui était déjà attentatoire au sacro-saint droit de propriété du plus fort et ce qui a motivé la volonté des États-Unis d’en finir avec les barbudos devenus des gens gênant et non comme ailleurs des alibis de la démocratie. Confrontés à ce qui mettait la nation en péril, Castro et ses compagnons ont été mis devant un dilemme, capituler pour calmer l’ancien maître et obtenir quelques miettes de concessions ou proclamer « la Patrie en danger », et se battre avec les moyens disponibles dans le cadre de la réalité géopolitique du moment, c’est-à-dire demander de l’aide à l’Union soviétique qui y vit, bien évidemment, son propre bénéfice comme un moyen très efficace de contrer près de ses frontières l’expansion impériale étasunienne.

C’est après ce choix géopolitique et géo-économique fait que le mouvement castriste se fondit, en même temps que les socialistes, dans un nouveau Parti communiste cubain, car le premier, très stalinien, avait refusé l’alliance avec les guerilleros sous prétexte que les conditions objectives d'une révolution socialiste n’étaient pas réunie ! Ceux qui aujourd’hui accusent avec une violence brutale et grossière le régime cubain8 d’une dérive totalitaire devraient revoir un peu la chronologie historique, non seulement celle de l’histoire récente cubaine, mais celle de tout le continent caraïbe et sud-américain ?

Il n’est pas question pour moi de nier certaines dérives autoritaires, voire paranoïdes du régime cubain, mais à l’heure de la mort de l’un des plus importants dirigeants du tiers-monde au XXe siècle, un homme dont le poids dans la politique mondiale est égal à celui de Nehru ou de Ho-Chi-Minh, d’un dirigeant non seulement objectivement courageux, mais ayant déployé avec force et talent le sens des réalités sociales de son pays, tout en possédant une très haute idée de ce que représente la dignité nationale, je ne pouvais faire qu’un bilan rapide. Voilà un dirigeant qui, confronté à l’une des plus graves crises politiques et économiques pouvant toucher un petit pays, le fin des accords économiques préférentiels avec l’URSS scellés par Gorbatchev, a su, peu à peu et toujours sous-embargo, trouver les mots pour mobiliser le peuple, le faire renaître économiquement,9 être l’hôte de trois Papes et enfin du Président des États-Unis Obama pour de tenter de mettre fin au plus long des embargos économiques de l’histoire moderne.

Nul ne connaît le visage du futur que se donnera Cuba dès lors que s’installe une économie de marché dont on sait qu’elle intensifie les différences socio-économique, mais une chose est sûre, c’est que la nouvelle génération de dirigeants qui sont déjà les adjoints de Rául Castro (qui a 85 ans) devra compter avec le peuple qui, dans l’arc-en-ciel de ses couleurs de peau10, ne voudra plus jamais que la grande île redevienne la dépendance de l’United Fruit et de la Mafia étasunienne.
Claude Karnoouh
Bucarest le 27 novembre 2016

Notes :
1 Le principal poète de cours de Ceausescu…
2 Ce moment tragique de la révolution chinoise est remarquablement décrit dans le roman d’André Malraux, Les Conquérants, paru en 1928.
3 NDLR. Car à Cuba, la nation avait conquis le pouvoir et les ennemis étaient soutenus de l'extérieur, en Hongrie le pouvoir avait conquis la nation et ses ennemis étaient dans la nation. Là-bas il fallait extirper par la force le facteur extérieur, ici il fallai acquérir en l'amadouant une base intérieure.
4 http://www.huffingtonpost.com/salim-lamrani/cubas-health-care-system-_b_5649968.html
5 Roger Bastide, Le candomblé de Bahia, Paris, Plon, Paris, 1999.
6 Alfred Métraux, Le vaudou haïtien, coll. « Bibliothèque des Sciences humaines », Gallimard, Paris, 1959, avec une préface de Michel Leiris.
7 cf. Kali Argyriadis, « La Religion à La Havane », Editions des archives contemporaines, thèse de doctorat, EHESS, 1997.
8 Il suffit en Roumanie de lire sur Facebook ou d’écouter les nouvelles télévisées pour se rendre compte du degré de haine qui anime des gens qui, pour la plupart ne savent rien de l’histoire d’Amérique latine et des Caraïbes. Débats et discours qui font froid dans le dos au cas où un véritable gouvernement un peu plus à droite viendrait à prendre le pouvoir.
10 Cuba castriste est devenu à coup sûr l’un des pays les moins racistes du monde.

Partager cet article

Présentation

  • : Le blog de la-Pensée-libre
  • Le blog de la-Pensée-libre
  • : Philo-socio-anthropo-histoire. Revue en ligne éditée par une partie de l'ancienne rédaction de "La Pensée" exclue en 2004, élargie à d’autres collaborateurs et consacrée au renouvellement de la pensée critique de la globalisation, du politique, de l’économique, du social et du culturel.
  • Contact

Profil

  • la-pensée-libre
  • Philo-socio-anthropo-histoire.
Revue en ligne éditée par une partie de l'ancienne rédaction de La Pensée exclue en 2004, élargie à d’autres collaborateurs et consacrée au renouvellement de la pensée critique de la globalisation, du politiq
  • Philo-socio-anthropo-histoire. Revue en ligne éditée par une partie de l'ancienne rédaction de La Pensée exclue en 2004, élargie à d’autres collaborateurs et consacrée au renouvellement de la pensée critique de la globalisation, du politiq

Recherche

Liens

4 décembre 2016

 

Published by la-pensée-libre commenter cet article

commentaires



En poursuivant votre navigation sur ce site, vous acceptez l'utilisation de cookies. Ces derniers assurent le bon fonctionnement de nos services ainsi que l’affichage de publicités pertinentes. En savoir plus et agir sur les cookies. J'accepte

„Manifestul Revoluției Naționale” -Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă

„Manifestul Revoluției Naționale”

PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 04 Decembrie 2016 21:51
Manifestul Revolutiei Nationale - Sorin-Pavel-Petre-Tutea-Nicolae-Tatu...O analiză fără menajamente a devenirii României ca stat modern. Petre Țuțea și ceilalți co-autori afirmă că România modernă este o creație a intereselor economice occidentale și a naționalismului românesc. În volum sunt criticate liberalismul, bolșevismul, dar și conservatorismul. Zilele trecute, directorul Institutului „Elie Wiesel" (I.N.S.H.R.-E.W.), Alexandru Florian, spunea despre Ţuţea că face parte dintre „autorii morali" ai crimelor din perioada interbelică şi cultul său trebuie interzis.

„Manifestul Revoluției Naționale"Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă
- Tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935 -
Prefaţă. Rostul nostru. Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele Iui: banul occidental şi naţionalismul român
„Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct - prin personal superior străin şi slugi indigene - imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) - odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare - cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea). Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă - o mie de ani - nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.
Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român - lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran - şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e? Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest - cam o căruţă ţărănească - vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: « Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că... mi-am făcut suma »".
Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite - prin decalaj, concesii, dobânzi - peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea - statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi - în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.
Pentru că, cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei - ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă".
Una dintre ursitoare - naţionalismul român - a fost înşelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda"[1].
------------------------------------
[1] http://www.activenews.ro/stiri-politic/Acesta-este-textul-pentru-care-vor-sa-l-interzica-pe-Petre-Tutea-Statul-acesta-ii-apara-pe-straini-de-noi.-Ca-n-colonii.-Aici-sta-cauza-indolentei-noastre-in-EXPLOATARE.-De-ce-si-pentru-cine-sa-muncesti-in-plus-123784#at_pco=smlrebv-1.0&at_si=583dba92f2a547c6&at_ab=per-2&at_pos=2&at_tot=4

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează granițele de azi. Cărțile lui Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează granițele de azi. Cărțile lui Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri

„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”- Robert Ficheux Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.” O românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu.

, / 11174 0

robert_ficheux
Robert Ficheux

Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de când existam ca stat „dodoloț”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:Profesorul Ficheux:
* Membru corespondent străin (1 iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
* Studii superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920).
* Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din București (1924-1927).
* Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni.
* Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.
* Între 1927 și 1996 a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, referitoare toate la România.
* Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942 și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.” O românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită   acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa. Acum, cu prilejul aniversării a 117 ani de la naștere și a 10 ani de la moarte, încercăm să aducem un omagiu personalității lui Robert Ficheux.
Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România și românii îi datorează enorm de mult. Practic și lui Robert Ficheux îi datorăm reușita Marii Uniri de la 1918 și existența țării noastre între frontierele ei de azi.
În loc de explicațiile cuvenite, citez aici un fragment dintr-un text scris de etnologul, maestrul în arta culinară, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman, în urmă cu mai bine de un deceniu în urmă, care explică și lămurește de ce-i suntem, toți, pe veci datori lui Robert Ficheux, mult mai bine decât o poate face un simplu ziarist de la o foaie de județ:

„…Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba-Iulia din decembrie 1918 și intelectualității greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități,se pregăteau inființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo (de așa-numita – n.r. creastă militară), de ce se vedea din văile accesibile.
Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze – n.r.) și în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecințele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României – n.r.)”.
Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc.

Omul acesta, scria Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.
Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalității lui Robert Ficheux, să povestim și altora despre cine a fost și cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și, poate, generațiile de după noi, îl vor așeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.


In memoriam PROFESORUL ROBERT FICHEUX (1898 – 2005) de ȘERBAN DRAGOMIRESCU
S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, profesorul francez Robert Ficheux, distins geograf, membru de onoare din 1948 și decan de vârstă al membrilor Academiei Române. Născut la 12 august 1898, într-o familie de institutori, la Saint-Omer (departamentul Pas-de-Calais), în nord-vestul Franței, cunoaște vitregiile războiului, încă din timpul studiilor liceale, pe care este nevoit să le întrerupă, fiind considerat „prizonier civil”.
Examenul de bacalaureat îl trece la reputatul liceu Louis le Grand din Paris. Licențiat în istorie și geografie al Universității Sorbona (1920), Robert Ficheux a fost remarcat în timpul studiilor, de ilustrul geograf Emmanuel de Martonne, care domina prin personalitatea sa geografia franceză și, curând, și pe cea mondială. Emmanuel de Martonne susținuse două teze de doctorat, în litere (1902) și în științe (1907), cu teme din România, de care se atașase încă de la prima sa cercetare de teren din 1898. În 1918, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu scrupuloasă obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României prin tratatele de pace. În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru corespondent în 1912, iar în 1919 membru de onoare. În 1921, la invitația Universității Daciei Superioare, profesorul Emmanuel de Martonne sosește din nou în țară, aducând cu sine un grup de cinci tineri francezi, discipoli ai săi, printre care și pe Robert Ficheux, îndemnați să-și asume pregătirea unor teze de doctorat cu subiecte din România. El iniția, împreună cu profesorul George Vâlsan, directorul Institutului de Geografie al Universității din Cluj, un vechi prieten al său, devenit și el membru al înaltului for academic român, mai multe excursii de studii pentru tineri geografi români și francezi, prin ținuturile românești, cu precădere prin cele întregite în noua Românie. Rezultatele științifice ale acestor excursii, publicate la Cluj în 1924, sunt puncte cardinale în cunoașterea geografică, în special geomorfologică, a unităților respective.
Din acest prim contact rezultă lucrarea sa de diplomă de studii superioare în geografie, consacrată geomorfologiei părții estice a Munților Bihor (250 pagini), calificată de mentorul său cu mențiunea „foarte bine”. La îndemnul magistrului său, încurajat, primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă regiune a țării noastre, de care – în lungile sale peregrinări – profesorul Robert Ficheux s-a atașat. În acest scop, între 1924 și 1927 a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, tocmai atunci înființat. După un stagiu petrecut în Franța la liceul „H. Wallon” din Valenciennes, a revenit în România, ocupând, mai întâi, postul de secretar general al Institutului Francez din București și, apoi, al Misiunii Universitare Franceze în România (1932–1935).
Profesorul Vintilă Mihăilescu, viitorul academician, camarad de drumeție și de idei, încă din 1921 legat de Robert Ficheux printr-o afecțiune profundă și nedezmințită, evocă astfel aceste începuturi: „Au urmat ani de zile în care, cu sacul la spinare și planșeta, a cutreierat văile și plaiurile munților dintre Mureș și Someș, luând schițe panoramice, umplând carnete cu observații de teren, întreținându-se cu țăranii, dintre care unii îl țin minte și acum (1973, n.n.). Paralel a început studiile pe hărți topografice la scară mare, cu o meticulozitate pe care nu am întâlnit-o până acum la alt geograf. Revăd și acum celebrele profile care se desfășurau pe pereții camerei lui de la Institutul Francez”…
În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, rector al Universității din Cluj, este chemat să-i succeadă lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, până în 1938, când amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în țara sa. Ducea cu sine manuscrisul tezei, un text de peste 1 000 de pagini, o bogată zestre de hărți, fișe, schițe, profile și cărți, fotografii, dintre care 850 de clișee pe sticlă i-au fost prădate apoi de ocupanții naziști ai Franței în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Străbătuse pe jos, în Munții Apuseni, în vederea redactării tezei, peste 1 100 de cătune, peste 100 de văi, ceea ce l-a făcut cunoscut, peste ani, sub numele de „moțul francez”.
Vintilă Mihăilescu (1973) caracteriza astfel contribuțiile sale, în așteptarea definitivării textului tezei: „Putem încă de pe acum să ne dăm seama de interesul pe care-l prezintă acest studiu capital, căci geograful francez a publicat unele comunicări prealabile scurte și două studii mai amănunțite (Remarques sur le réseau hydrographique du Bihor septentrional, 1929 și L’évolution morphologique du Crișul Repede, 1971), iar în volumul jubiliar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1929), un studiu mai amplu de sinteză geografică, Munții Apuseni, cel mai documentat și mai substanțial până acum asupra acestei regiuni”. Textul prescurtat al tezei sale, verificat cu acribie de autor, a apărut în 1996, la Editura Academiei Române, cu titlul Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements (535 p. și 22 pl. h.t.), cu sprijinul Serviciilor culturale franceze în România. Un prim exemplar al lucrării, proaspăt apărute, a fost înmânat, atunci, președintelui Franței, Jacques Chirac, aflat în vizită oficială în țara noastră, de către acad. Virgiliu N. Constantinescu, președintele Academiei Române.
Reluarea legăturilor sale cu țara noastră, după peste 30 de ani de dureroasă tăcere, timp în care a profesat în învățământul liceal și cel superior din Franța, s-a produs în 1969, când prof. Vintilă Mihăilescu, aflat la cârma Societății de geografie din România, l-a invitat, ștergând rușinea descalificantelor aprecieri la adresa geografilor străini care s-au dedicat cunoașterii țării noastre, formulate de unii geografi români proletcultiști. A avut posibilitatea de a revedea regiunea, de a-și actualiza și îmbogăți contactele și documentația științifică.
De atunci și-a îndesit călătoriile în România, a participat și la manifestări științifice, ca de exemplu, la Simpozionul de geografie fizică a Carpaților (1970), la Sesiunea omagială consacrată lui Emmanuel de Martonne cu prilejul centenarului nașterii sale (1973) ș.a. Fidel teoriei davisiene a originii policiclice a reliefului, insuflată de magistrul său, Robert Ficheux încearcă să descifreze fazele evoluției morfologice a Munților Apuseni printr-un studiu analitic al nivelelor de eroziune, al rețelei de văi cu terasele aferente, în strânsă corelare cu bascularea nivelelor de bază pannonic, transilvan și getic.
Nu i-au fost străine nici preocupările geomorfologice privind sintezele asupra spațiului carpatic românesc (1961, 1972), între care o privire critică asupra originii Porților de Fier dunărene (1948, în colaborare cu Geneviève Vergez-Tricom, vechea sa companioană din excursiile din 1921), publicată în Comptes-Rendus de l’Académie des Sciences de Paris. Robert Ficheux ne-a dăruit și valoroase contribuții la identificarea legăturilor profunde, de veche dată, dintre geografia franceză și cea română, prin pagini substanțiale de memorialistică științifică consacrate lui Emm. de Martonne, George Vâlsan, Emil Racoviță, Vintilă Mihăilescu, Tiberiu Morariu, George Oprescu, întregind istoria mișcării geografice și, în general, a vieții culturale din România în secolul al XX-lea. O istorie a Institutului Francez din România între 1924 și 1948, recent apărută la Paris (André Godin, Une passion roumaine, 1998), învederează rolul eminent jucat de R. Ficheux în epoca de pionierat a Institutului.
Dacă adăugăm și numeroasele conferințe, expoziții, inițiate și susținute în tot cuprinsul Franței, dar și în Olanda și Belgia, excursiile organizate în România, cu grupe mari de profesori, universitari și secundari, ca de exemplu, cea a Societății de geologie a Franței, pe teme de vulcanologie, în 1992, avem imaginea acestui devotat prieten al poporului român.
De nenumărate ori, prof. R. Ficheux nu a pregetat să ia atitudine, public, în presă, față de exprimări tendențioase sau manifestări de ignoranță, în ceea ce privește mai ales identitatea poporului român. În perioada obscurantismului totalitar din România, a menținut trează conștiința românilor din regiunea pariziană, prin conferințele ținute la Fundația Culturală Regele Carol I și la Casa Română din Paris. Nu trebuie omis nici rolul său în reanimarea contactelor instituționale dintre geografii francezi și români, prin organizarea colocviilor periodice bilaterale, unde era o prezență activă, dorită. Acestea au constituit pentru geografii români, în acele vremuri, în anii ’70, adevărate ferestre deschise spre progresele din geografia occidentală.
Academia Română a recunoscut de timpuriu meritele prof. Robert Ficheux, alegându-l, la 1 iunie 1948, membru corespondent străin la Secțiunea istorică, pe baza referatului elogios de recomandare al acad. Simion Mehedinți. Propunerea a întrunit 33 de voturi din cele 35 exprimate. La 5 iunie 1948, Simion Mehedinți împărtășea vestea noului ales în termeni entuziaști: „Am fost fericit să constat cu câtă grabă colegii din Academie au îmbrățișat propunerea pentru alegerea d-tale ca membru corespondent al Academiei Române. Unui geograf octogenar nu-i mai rămâne decât să-ți ureze ani mulți și o carieră științifică lungă și plină de cele mai strălucite succese.
Toți geografii români se bucură din adâncul inimii. Quod bonum felix faustumque sit!” După numai două luni, alegerea devenise caducă prin desființarea samavolnică de către regimul comunist a Academiei Române și îndepărtarea brutală a peste 200 de personalități din noua structură academică. Dar profesorul Robert Ficheux a continuat să lucreze consecvent, după cum am menționat, despre și pentru pământul și poporul român, în ciuda acestor avataruri, așa încât, în mod firesc, în 1991, la propunerea Secției de științe geonomice, s-a reconfirmat alegerea din 1948, proclamându-l membru de onoare al Academiei Române. Jubileul Academiei Române de 125 de ani de existență, în 1991, l-a numărat printre distinșii oaspeți. A rămas memorabil cuvântul rostit atunci în aula forumului academic al țării noastre, țară ce „a devenit întrucâtva și a mea”, după cum se exprima.
Își încheia, atunci, rostirea, în limba română printr-o vibrantă urare : „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios.”
Omagierea prof. Robert Ficheux la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani a prilejuit, la 17 octombrie 1998, o manifestare de aleasă prețuire, la care Societatea de Geografie din Paris (cea mai veche din lume) și-a unit eforturile cu Ambasada României din Franța. În jurul sărbătoritului s-au reunit, pe parcursul întregii zile, la sediul Societății și la cel al Ambasadei, numeroase personalități, foști colegi și discipoli, prieteni și colaboratori. Au rostit atunci alocuțiuni de salut prof. Jean Bastié, președintele Societății organizatoare, ambasadorul Dan Hăulică, președintele Grupului de ambasadori ai țărilor francofone, care a dat citire și unui mesaj al directorului general al UNESCO, Federico Mayor, „un omagiu călduros adus unei vieți bine împlinite, demonstrând virtuțile și forța pașnică a unei științe deschise prieteniei, care știe construi punți indestructibile între popoare”, prof. Bruno Messerli, de la Universitatea din Berna, președinte al Uniunii Geografice Internaționale (UGI), prof. Jean-Robert Pitte, președintele Comitetului Național Francez de Geografie, prof. Alain Metton, președintele Asociației Geografilor Francezi, vicepreședinte al UGI, prof. Jean Nicod, de la Universitatea din AixProvence, acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, acad. Mircea Săndulescu, președintele Secției de științe geonomice, care a rostit și mesajul Președintelui României, Emil Constantinescu, acad. Virgiliu N. Constantinescu, ambasadorul României la Bruxelles, fost președinte al Academiei Române, Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris, Șerban Dragomirescu, secretarul Comitetului Național Român de Geografie.
Cu acest prilej, într-un moment emoționant, i-au fost remise ilustrului sărbătorit însemnele de comandor al ordinului les Palmes Académiques, cea mai înaltă distincție acordată în Franța unui slujitor al învățământului public. Remiterea a fost făcută, în numele ministrului Educației, de d-na Alice Saunier-Séïté, membru al Institutului Franței, fost ministru, care a rostit și o vibrantă alocuțiune omagială, subliniind viața și activitatea exemplare ale unui „însemnat martor al epopeii geografice a secolului al XX-lea, în preajma unor magiștri incontestabili precum Emm. de Martonne”. Încercând să-și explice de ce sărbătoritul, imediat după Primul Război Mondial, și-a cantonat cercetările în România, a mărturisit:
„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”- Robert Ficheux
Încheind, a declarat cu emoție: „Domnule Robert Ficheux, fără îndoială, această distincție vă revenea demult. Dar această întârziere are și o latură fericită pentru dumneavoastră și pentru noi, este pentru prima dată în istorie, când, în fapt, ordinul les Palmes Académiques – în istoria sa de 190 de ani – onorează astfel pe un geograf cu prilejul aniversării centenarului său”1 . Din păcate, o distincție românească însemnată, Serviciul Credincios, în gradul de mare ofițer, i-a fost remisă abia doi ani mai târziu, când condiția fizică și psihică precare nu i-au mai îngăduit să se bucure deplin. S-a stins din viață discret, așa cum și-ar fi dorit, după un arc de viață intens trăit, ce a îmbrățișat trei secole. A fost înhumat, potrivit dorinței, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse, acolo unde odihnesc în veșnicie Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Comunitatea științifică românească, cea a științelor geonomice în special, a pierdut un mare și devotat prieten, un subtil cunoscător al pământului și poporului român, pe care le-a iubit cu o fidelitate neasemuită.
Surse documentare: tribuna.rogeodin.ro